Simboluri

      De departe vedea o poartă. Părea deschisă. Se hotârase să încerce. Îşi îndreptă paşii într`acolo, trecând prin praful amintirilor ce`i răscoleau gandurile. Deşi înca nu ajunsese, începea să zâmbească, din ce în ce mai mult. Parcă acum îşi putea ridica privirea să vadă soarele ce`i mângâia faţa ca de copil, un soare ascuns mult timp dupa norii întruchipaţi doar de proprii ochi. Îşi găsise un sens; unul anume. Începea să lase în urmă umbre şi neîmplinire. Cu cât bucuria creştea, distanţa se micşora; începea să zărească locul de după poartă. Vedea culori. Simţea că primise ajutor de la cineva, chiar dacă pentru un timp, nu putea fi perceput cu ochii fizici.

      Cu ultimele răsuflări de nerăbdare, ajunse în faţa porţii. Pentru câteva momente nu se clinti. Acum poarta era între-deschisă, pe jumătate. O fi fost închisă, tocmai pentru că îi fusese văzută venirea? Vroia să nu greşească. Şi alerga din nou cu îngrijorare printre gânduri în căutarea unor simboluri. Dar nu conteni, având convingerea în suflet că dacă până acolo primise ajutor şi avânt, nu fusese în zadar.

      Se bucură doar pentru puţin timp de alegerea facută. Acolo era altfel. Însă odată ce înainta, acel “altfel” era mai altfel decât părea din afară. Nu mai era aceeaşi culoare verde ce era întrezarită de departe. Ajunsese să creadă că alaturi nu`i mai era calauza, deşi până atunci o simţise. Se prăbuşi în nesiguranţă.

          Dar... Poarta...

      Oare nu trebuia să intre? Oare cineva a închis`o pe jumătate, dar îndeajuns încât să schimbe totul? Şi de ce măcar nu era închisa de tot?

      Cu sufletul zbuciumat de incertitudine şi întrebări... Aştepta...